Ghiduri
Un kill switch blochează tot traficul de internet în clipa în care tunelul VPN cade, astfel încât aplicațiile să nu poată reveni pe furiș la conexiunea ta obișnuită. Fără el, chiar și o deconectare de două secunde îți expune adresa IP reală. Chiar și cu tunelul activ, cererile DNS, WebRTC din browser și traficul IPv6 pot scăpa pe lângă el. Fiecare scurgere are un test simplu și o soluție.
Când o conexiune VPN se întrerupe, sistemul de operare direcționează în liniște traficul prin interfața normală. Aplicațiile merg mai departe și nimic nu te avertizează. Un kill switch transformă „deschis la eșec” în „închis la eșec”: fără tunel, fără trafic.
Cererile DNS pot ajunge la resolverul ISP-ului tău, în afara tunelului, WebRTC poate da site-urilor adresele tale, iar IPv6 poate ocoli un tunel exclusiv IPv4 — toate în timp ce pictograma VPN spune „conectat”.
Nu trebuie să te încrezi în ecranele de setări. Un test de scurgeri îți arată ce adrese și resolvere văd de fapt site-urile, iar întreruperea intenționată a tunelului îți arată dacă kill switch-ul rezistă.
Conexiunea rămâne deschisă la eșec. Un VPN adaugă rute care dirijează traficul către o interfață de rețea virtuală. Când procesul tunelului moare sau expiră, acele rute dispar, dar ruta implicită prin Wi-Fi sau Ethernet rămâne — așa că sistemul continuă să livreze pachete, acum direct prin ISP-ul tău. Aplicațiile își reconectează socket-urile în câteva secunde și trimit trafic de pe IP-ul tău real, fără niciun mesaj de eroare nicăieri.
Căderile sunt ceva obișnuit. Trecerea de la Wi-Fi la date mobile, un laptop care se trezește din sleep, o rețea de hotel instabilă sau un restart al serverului VPN întrerup toate tunelul pentru o clipă. Cât te costă acea clipă depinde de ce are voie să părăsească dispozitivul tău cât timp tunelul e picat.
Un kill switch este un set de reguli de firewall, nu magie. Varianta strictă permite doar două tipuri de trafic de ieșire: pachetele care intră în interfața tunelului și pachetele criptate ale clientului VPN către server. Dacă tunelul cade, traficul aplicațiilor pur și simplu nu are unde să se ducă până când acesta revine.
Asta schimbă modul în care eșuează conexiunea, nu previne eșecurile. Cu un kill switch, o cădere devine o conexiune pusă pe pauză, pe care o observi; fără el, devine trafic de pe adresa ta reală, pe care nu îl observi. Rețelele sunt imperfecte și tunelul tot se va întrerupe — modul „închis la eșec” face acele momente inofensive.
Diferența e ce se întâmplă când moare aplicația însăși. Un kill switch din aplicație este cod din interiorul clientului VPN care supraveghează tunelul și blochează traficul când acesta cade. Funcționează doar cât timp clientul rulează: dacă acesta se blochează sau e închis de un optimizator de baterie, protecția dispare odată cu el — exact în momentul în care dispare și tunelul.
Un kill switch la nivel de sistem instalează reguli în firewall-ul propriu al sistemului de operare, care inspectează fiecare pachet de ieșire indiferent de ce aplicații rulează. Android are asta încorporat: VPN permanent activ plus blocarea conexiunilor fără VPN fac ca sistemul însuși să refuze traficul din afara tunelului, chiar înainte ca aplicația să pornească după un restart. Modul cel mai direct de a le deosebi: închide forțat aplicația VPN în timp ce navighezi — dacă paginile se încarcă în continuare, kill switch-ul trăiește în aplicație.
O scurgere DNS înseamnă că rezolvările de nume ajung la resolverul atribuit de rețeaua ta locală — de obicei cel al ISP-ului — chiar dacă traficul în sine trece prin tunel. Site-urile văd adresa VPN, dar resolverul primește numele fiecărui site pe care îl deschizi, ceea ce echivalează cu un jurnal de navigare. Windows este vinovatul clasic: cu mai multe interfețe active, poate interoga toate interfețele în paralel și folosește răspunsul care sosește primul.
Soluția are două părți, iar un client bun le face pe amândouă: îndreaptă sistemul către resolverul din interiorul tunelului și blochează DNS pe toate celelalte interfețe, ca o cerere rătăcită să nu aibă unde să ajungă. Apoi verifică: rulează un test de scurgeri și uită-te la resolverele listate — dacă vreunul aparține ISP-ului tău, rezolvările de nume se scurg.
WebRTC este tehnologia din browser care stă la baza apelurilor video, iar orice site o poate invoca cu câteva linii de JavaScript. Pentru a stabili conexiuni directe, colectează fiecare adresă prin care ar putea fi atins dispozitivul tău: adresele locale și, întrebând un server STUN, adresa ta publică. O pagină poate citi acești candidați fără nicio implicare din partea ta.
Cu un tunel pentru întregul dispozitiv, cererea STUN trece prin tunel, deci descoperă adresa VPN-ului. Configurațiile periculoase sunt cele parțiale: un proxy doar pentru browser sau split tunneling care lasă browserul în afară — acolo pachetele UDP ale WebRTC ies direct și îți dezvăluie IP-ul real.
Testează în loc să presupui: verificatorul nostru gratuit de la /webrtc-leak-test/ îți arată ce adrese dezvăluie browserul tău chiar acum. Dacă apare cea reală, treci la un tunel pentru întregul dispozitiv sau dezactivează WebRTC din setările browserului.
Multe configurații VPN transportă doar trafic IPv4. Dacă furnizorul tău de internet oferă și IPv6 — cum fac majoritatea rețelelor mobile — sistemul păstrează o rută IPv6 funcțională în afara tunelului, iar sistemele moderne preferă IPv6 atunci când un site oferă ambele variante. Rezultatul este o expunere selectivă: site-urile fără IPv6 văd adresa VPN-ului, cele cu IPv6 văd adresa ta reală, iar un test care verifică doar IPv4 raportează că totul e în regulă.
Există două soluții curate. Cea mai bună este un VPN care gestionează IPv6 corect — fie îl tunelează alături de IPv4, fie instalează o rută de blocare, astfel încât pachetele IPv6 să fie respinse, nu trimise direct. Varianta de rezervă, mai brută, este dezactivarea IPv6 pe dispozitiv sau pe router. Oricum ar fi, verifică: testul de scurgeri nu ar trebui să arate nicio adresă IPv6 care nu aparține VPN-ului.
Rulează verificările în condițiile în care folosești efectiv VPN-ul — Wi-Fi acasă, telefonul pe date mobile, rețeaua unei cafenele — pentru că scurgerile depind de configurația DNS și de disponibilitatea IPv6 din fiecare rețea. Rutina durează cam cinci minute:
Dacă pui tunelul VPN pe router, protejezi dintr-o dată toate dispozitivele din rețea — inclusiv televizoare, console și boxe inteligente pe care nu poți instala aplicații. Compromisurile sunt însă reale: viteza e limitată de procesorul routerului, toată casa iese prin aceeași țară, iar depanarea devine mai dificilă. Ghidul de față explică variantele de configurare și cum să alegi.
În călătorie, un VPN îți criptează traficul pe Wi-Fi-ul din hoteluri și aeroporturi, face ca conturile tale să pară conectate dintr-o țară familiară și ajunge la servicii care se comportă diferit în străinătate. Nu e un leac universal: platformele de streaming detectează adresele serverelor, iar regulile locale diferă de la o țară la alta. Regula care contează cel mai mult — configurează și testează totul înainte să pleci.
Un VPN (rețea privată virtuală) creează un tunel criptat între dispozitivul tău și un server la distanță, iar traficul tău iese spre internet de pe acel server. Furnizorul tău de internet nu mai vede ce site-uri vizitezi, iar site-urile văd adresa IP a serverului în locul adresei tale. Este un instrument de confidențialitate, nu o mantie a invizibilității.
Garanție de returnare a banilor în 14 zile. Până la 7 dispozitive cu un singur abonament.
Protejează-mi dispozitivele